Descopera cadrul natural si antropic Maramuresean
Open
X

Date istorice.

Depresiunea Maramureşului a favorizat, prin poziţia geografică şi bogăţiile sale naturale, activităţile umane încă din timpuri străvechi. Încadrându-se în această zonă, în Săliştea de Sus cele mai vechi urme ale omului sunt atestate prin descoperiri întâmplătoare: fragmente de ceramică, un toporaş de bronz. Dar săpăturile efectuate de arheologi la Sighetu Marmaţiei, Bârsana, Cuhea, unde s-au descoperit adevărate depozite de bronzuri, ne face să credem că şi pe teritoriul de azi a Săliştei exista o aşezare omenească.
Etimologia localităţii trebuie căutată în apelativul sălişte, denumire dată în evul mediu locului pe care fusese sau pe care era aşezat un sat (altă variantă-loc înconjurat de păduri). În documente, localitatea este amintită pentru prima dată în anul 1365, într-o diplomă dată de regele Ungariei, Ludovic I, sub forma de Keethzeleste, ceea ce înseamnă că se ştia de două localităţi ce purtau numele de Sălişte. (Probabil că existau două comunităţi,de-o parte şi de alta a Izei, care mai târziu s-au contopit într-una singură).Prin această diplomă regele dăruia voievodului Balc, fiul lui Sas, moşia de la Cuhea cu satele Ieud, Bocicoiel,cele două Vişeauă, Moisei, Borşa şi cele două Sălişti, care toate fuseseră înainte ale voievodului Bogdan şi fiilor săi.

Maramureşenii au participat cu multă vitejie la expediţiile militare conduse de voievodul transilvănean Iancu de Hunedoara şi de fiul său Matei Corvin, regele Ungariei. Printre cei răsplătiţi pentru credinţă şi vitejie îi găsim şi pe săliştenii Grad şi Vlad. Dintre maramureşeni şi-a recrutat Matei Corvin faimoasa Armată Neagră, în amintirea căreia în mai multe sate maramureşene, printre care şi Săliştea, sătenii poartă sumane negre.

În 1472 Săliştea a devenit posesiunea nobilului Nicolae Dragffy, alături de alte donaţii făcute acestuia de Matei Corvin, în urma faptului că i-a mijlocit pacea cu Ştefan cel Mare.
Maramureşului la Ungaria, în 1732.
În 1848, săliştenii, ca şi cei din localităţile învecinate, au participat la evenimentele revoluţionare. Ei au luptat alături de armata împăratului, astfel că împotriva lor autorităţile maghiare au trimis pe ofiţerul Varady cu un batalion de soldaţi, aceştia ocupând Ieudul, Cuhea, Dragomireştiul şi Săliştea.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, săliştenii participă activ la viaţa politică, economică şi culturală a Maramureşului. S-au remarcat învăţătorii Dumitru Chiş, Simion Iuga, şi mai ales avocatul dr.Găvrilă Iuga. Acesta din urmă, alături de alţi tineri maramureşeni crescuţi în spirit românesc, a fost iniţiatorul multor manifestări culturale ce aveau ca scop anihilarea încercărilor de maghiarizare a elementului românesc. A făcut parte din delegaţia României ce a participat la tratatele de pace de la Paris, în calitate de expert în problema graniţelor cu Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia. După 1920 îndeplineşte funcţii importante în judeţ, printre care şi cea de prefect al Maramureşului. Va fi ales pentru o legislatură şi în Parlamentul României.

În perioada interbelică şi în Săliştea de Sus au activat filiale ale unor partide, dar în activitatea politică s-a implicat un număr restrâns de locuitori, cea mai mare parte constituind o masă de manevră. Primarii şi consilierii aleşi au reprezentat îndeosebi partidele istorice, P.N.R., P.N.Ţ. şi P.N.L.

În privinţa organizării bisericeşti, Săliştea s-a încadrat întregului ţinut al Maramureşului. De rit răsăritean, biserica maramureşeană, după o scurtă perioadă când a fost condusă de Exarhatul din Peri, din 1427 cade sub influenţa preoţilor sârbi, episcopia fiind la Belgrad. Apoi, urmează o perioadă de frământări în care s-a impus Episcopia ruteană de la Muncaci. După 1691, în perioada dominaţiei habsburgice, se confruntă cu politica catolicilor austrieci de atragere a clerului ortodox român de partea lor. La 16 februarie 1699 este emisă Diploma Leopoldină prin care se confereau toate privilegiile romano-catolice şi pe seama românilor care se vor uni cu Biserica Romei. În această perioadă în Sălişte sunt amintiţi un număr de cinci preoţi. La Sinodul unirii de la Alba Iulia, din iulie 1699, s-au prezentat şi 61 de preoţi maramureşeni, printre care şi cei din Ieraşul de Sus, în frunte cu protopopul Luca din Sălişte.
Întrucât vatra localităţii era axată pe zona Bâleni, aici s-a ridicat prima biserică, ca lăcaş de închinare a săliştenilor. Ea a fost incendiată în 1717, odată cu retragerea tătarilor. Cea de a doua biserică s-a construit în 1650 şi este cunoscută ca fiind a Nistoreştilor, deoarece ctitorul a fost un anume Nistor. Lemnul din care s-a construit provine din locul numit Gruiul Rusului. Se spune că biserica a fost salvată de focul pus de tătari de către o femeie ce a stat în apropiere, ascunsă într-un tufiş.
Cele două biserici sunt monumente istorice. Sunt construite din lemn, în stil maramureşean. Acoperişul e din şindrilă. Absida altarului la Biserica Nistoreştilor este de formă dreptunghiulară, pe când la cea din Bâleni este în formă pentagonală. După 1948 cele două biserici aparţin de Biserica Ortodoxă Română.
Încă din ultimii ani ai perioadei comuniste, săliştenii au început construcţia unor alte două biserici, din cărămidă. Prima, cea din Faţă, a fost târnosită în 1998, iar cea de a doua, din Bâleni, în 2001.
În prezent, în localitate, alături de cele două parohii ortodoxe, mai există una unită, o biserică adventistă şi una baptistă. Dintre locuitori, 97,5% sunt ortodocşi, 1% uniţi, 1% baptişti şi 0,5% adventişti.

Prima atestare a şcolii în localitate o avem din 1792, o informare a episcopului Andrei Bacinschi, din care reiese că în comitatul Maramureşului „activau bine” mai multe şcoli, dintre care şi cea din Săliştea de Sus. Ea funcţiona pe lângă Biserica de jos (Bâleni), deci era şcoală confesională. În 1841 sătenii au construit un local de şcoală care e transformat apoi în casă parohială, ulterior revenind şcolii. La începutul secolului XX de abia, a început construcţia unui nou local de şcoală, cel din Prund.
După 1848, documentele atestă eforturi în plus din partea sătenilor în vederea susţinerii învăţământului. În anul şcolar 1850-1851 frecventau şcoala 19 copii, din care 12 de origine nobiliară.
Un rol important în evoluţia învăţământului din Maramureş l-a avut Preparandia din Sighet, înfiinţată în 1860. Învăţătorii pregătiţi aici erau şi de pe Valea Izei, şi după terminarea studiilor se întorceau mulţi în localităţile de baştină sau în cele vecine. Într-o statistică cu elevii care au frecventat cursurile Preparandiei între 1862-1869 îi găsim şi pe săliştenii Grigore Iuga, Simion Iuga, Simion Iuga jun., Ion Vlad, Nicolae Vlad şi Vasile Bărcan.
La recensământul din 1881, la o populaţie de 2166 locuitori, doar 181 erau ştiutori de carte. La cel din 1910, din 3265 de locuitori, 407 erau ştiutori de carte.
În perioada interbelică,numărul copiilor care frecventau şcoala a crescut. Numai la şcoala confesională din prund învăţau peste 40 de elevi. Astfel că, după 1933, cele două localuri deveneau neîncăpătoare. Conducerea comunei a dispus ca urmare construirea unui nou local în Suseni, cu două săli de clasă şi o locuinţă pentru director.
Învăţământul din comună a contribuit la formarea unei pleiade de intelectuali: învăţători, profesori, medici, avocaţi, ce s-au afirmat în viaţa publică a judeţului sau chiar la nivel naţional.
După al doilea război mondial, instituţia şcolară s-a consolidat prin cuprinderea într-un procent ridicat al copiilor în procesul de învăţământ, cât şi prin creşterea cantitativă şi calitativă a personalului didactic.
În 1948 erau înscrişi 420 de elevi în clasele I-IV şi 47 în clasa a V-a, conform unui proces verbal de inspecţie din 21 noiembrie. Din anul 1951 a început să funcţioneze prima grupă de grădiniţă. S-au construit încă trei localuri de şcoală, unul cu două săli de clasă, la periferie,pentru învăţământul primar, şi două localuri în centrul localităţii, pentru clasele I-X. Anul şcolar 1987/1988 a fost anul cu cea mai numeroasă populaţie şcolară: 240 preşcolari, 518 elevi în ciclul primar, 509 în cel gimnazial şi 150 în clasele IX-X. În acelaşi an şcolar funcţionau un număr de 8 educatoare, 18 învăţători şi 23 de profesori.
Locuitorii din Săliştea de Sus, ca toţi maramureşenii, aparţin de tipul omului de munte. Este de statură potrivită, bine făcut, sobru în mişcări. Femeile în general sunt mici de statură. De-a lungul timpului prolificitatea a fost destul de mare în comparaţie cu alte zone ale ţării.
În privinţa ocupaţiilor, de-a lungul istoriei, în cadrul economiei localităţii a predominat agricultura, baza fiind creşterea animalelor. Ca şi în restul Maramureşului istoric, agricultura a avut un caracter de subzistenţă.